Confuz.
Nu am ajuns niciunde. M-am tot gandit si am socotit si am incercat din rasputeri sa reusesc ceva. Nu stiu ce. Dar sa stiu eu ca am reusit.
Nimic.
Totul e la fel, aceasi poveste repetata la nesfarsit. Probabil trecutul ma obliga sa accept ca viitorul va fi la fel, ca se repeta a nu stiu cata oara aceasi poveste. Singura diferenta ar fi ca nu mai e aceasi poveste. Acum e lipsita de farmec, de emotii, de frica si cel mai trist e ca devine o poveste atat de monotona, inca nu o mai pot numi poveste. Tot ce mai tine in picioare ceva ce devine o amintire, este amintirea.
Am incercat. Am pus un stop si am plecat de jos, am inconjurat Pamantul si am dat de acelasi stop. Aceasi poveste.
Nu stiu acum daca sunt trista sau furioasa. Stiu doar ca nu-mi mai place. Observ ca lucrurile ce imi ofereau satisfactie, acum ma irita. Si ma agat de orice amanunt pierdut in timp ca sa hotarasc ce a fost lasat in urma. Sa hotarasc un sentiment. Sa stiu ce simt si ce-am simtit, fara sa ma indoiesc. Sa stiu ce am trait atata timp si inca ma mai macina. Sa pot sa spun ‘da’ sau ‘nu’. Sa nu existe ‘nu stiu’.
Si cum sa pot cand vantul bate in 7000 de directii? Cum sa stiu sa-l ocolesc, cand el e atat de pervers? Cum sa hotarasc eu cand totul depinde de el?
Dar ma obliga sa gresesc, caci actionez fara cap.
Da, mi-am pierdut mintile. Nu stiu cum am reusit, dar nu mai pot sa fiu ‘eu’. Nu mai pot sa-mi respect teoria, sa-mi ascult mintea. O dau in p**a si urmez, gresit, impulsivitatea. Si ma rog in fiecare clipa a vietii mele sa aleg ceea ce trebuie, sa nu gresesc, sa nu fie loc de regrete. Caci totul e trecator, dar mereu ramane-o dara…
Sunt pe aceeasi cale cu mii de kilometrii parcursi, astept sa imi revin din prostie.
