Extrovert Blog

   Toata lumea ma intreaba "cand?". 

   Nu stiu. Probabil atunci cand o sa fiu motivata.

   Probabil atunci cand sentimentele o sa fie rasplatite cu aceleasi sentimente. Atunci cand o sa ma cunoasca, inteleaga, aprecieze. Nu pentru ce fac, ci pentru ceea ce sunt.

   Iar mie… mie nici ca-mi pasa de vre-o parere. De ce? Pentru ca am oferit prea mult (fara regrete). Si cu ce-am ramas? Cu experienta. Care, apropo, te duce drecu’.

   Cand o sa primesc un cuvant adevarat. Un cuvant pe care ‘rostitorul’ sa-l simta, sa-l spuna nu doar cu vocea, ci cu inima. Sa-l simt ca imi vorbeste cu adevarat.

   In momentul in care o sa-mi pot privi parintii in ochi fara sa-mi zbiere sufletul, fara sa mai moara ceva ce a murit deja. Atunci cand o sa ma priveasca mama fara niciun regret, atunci cand o sa-mi aprind o tigara in fata ei si ea o sa ma certe ca fumez. Cand o sa pot sa plang in fata lor.

   In momentul in care o sa observ ca nu doar eu apreciez lucrurile marunte; ca nu sunt singura care plange atunci cand cade o stea. Ca nu doar eu radiez de fericire atunci cand imi e rostit numele. Ca nu sunt singura care se pierde in ganduri si afectiuni, inutil, in final. Ca nu doar eu uit sa traiesc si nu doar eu ma pierd in trecut. Ca nu doar eu imi platesc greselile prin teribile regrete…

   Atunci cand nu o sa existe retineri in fata nimanui, din nicio parte.

   Cu siguranta, atunci cand o sa ramana careva in inima mea; cand nu va exista dezamagirea… atunci cand nu imi va mai parea rau ca m-am schimbat de dragul cuiva. Ci voi primi alinarea si lauda, voi vedea mandria din ochii aceluia si voi fi multumita.

   Sau probabil, niciodata. Caci caut sa ma regasesc, ma caut in orice om…

 

  

   Tony Ray & Mc Robinho – So high

 

 

   Atunci voi fi eu.

 

 

   

 

  

 

   -There’s a heart. My heart. Is your’s now.

   -If you have one day left, what would you do?

 

Cause I’m only dreaming.

 

Because I’m not flying,

I feel like I’m dying.

 

 

You just give me MY happy ending…

 

 

 avril -my happy ending

 

   Nu am ajuns niciunde. M-am tot gandit si am socotit si am incercat din rasputeri sa reusesc ceva. Nu stiu ce. Dar sa stiu eu ca am reusit.

   Nimic.

   Totul e la fel, aceasi poveste repetata la nesfarsit. Probabil trecutul ma obliga sa accept ca viitorul va fi la fel, ca se repeta a nu stiu cata oara aceasi poveste. Singura diferenta ar fi ca nu mai e aceasi poveste. Acum e lipsita de farmec, de emotii, de frica si cel mai trist e ca devine o poveste atat de monotona, inca nu o mai pot numi poveste. Tot ce mai tine in picioare ceva ce devine o amintire, este amintirea.

   Am incercat. Am pus un stop si am plecat de jos, am inconjurat Pamantul si am dat de acelasi stop. Aceasi poveste.

   Nu stiu acum daca sunt trista sau furioasa. Stiu doar ca nu-mi mai place. Observ ca lucrurile ce imi ofereau satisfactie, acum ma irita. Si ma agat de orice amanunt pierdut in timp ca sa hotarasc ce a fost lasat in urma. Sa hotarasc un sentiment. Sa stiu ce simt si ce-am simtit, fara sa ma indoiesc. Sa stiu ce am trait atata timp si inca ma mai macina. Sa pot sa spun ‘da’ sau ‘nu’. Sa nu existe ‘nu stiu’.

   Si cum sa pot cand vantul bate in 7000 de directii? Cum sa stiu sa-l ocolesc, cand el e atat de pervers? Cum sa hotarasc eu cand totul depinde de el?

   Dar ma obliga sa gresesc, caci actionez fara cap.

   Da, mi-am pierdut mintile. Nu stiu cum am reusit, dar nu mai pot sa fiu ‘eu’. Nu mai pot sa-mi respect teoria, sa-mi ascult mintea. O dau in p**a si urmez, gresit, impulsivitatea. Si ma rog in fiecare clipa a vietii mele sa aleg ceea ce trebuie, sa nu gresesc, sa nu fie loc de regrete. Caci totul e trecator, dar mereu ramane-o dara…

 

   Sunt pe aceeasi cale cu mii de kilometrii parcursi, astept sa imi revin din prostie.

 

 

   Traieste si simte fiecare clipa a vietii tale ca si cum aceasta ar fi ultima. Bucura-te si construieste-ti viata asa cum doresti. Asa cum doresti vei avea.

 

   "Am fost inteles gresit de cei care nu Ma cunosc. Dar nu sunt nepasator. Nici suparat."

 

   Afara e cald. Si e soare.

   Cred ca vremea si muzica sunt principalele lucruri care ma influenteaza. Pozitiv sau negativ.  

   Deci, vremea tine cu mine (printre putinii). Sunt bine dispusa

   

 

 

   Morandi-Colors

 

 

   "I can’t explain the shivers I get when you call my name."

 

   Caci totul meu se invarte in jurul tau. 

   Am facut 1000 de lucruri si 2000 de sacrificii ca sa ajung sa cred pana si eu ca m-am schimbat. M-am schimbat, dar nu intr-un mod benefic pentru mine.

M-am invartit in zeci de cercuri, incercand sa-mi gasesc un loc ce-mi apartine, mi-am calcat pe principii in speranta ca o sa gasesc altele mai bune, am lasat peste tot o impresie falsa sperand ca o sa o cred si eu, am ras din rasputeri ca sa ajung sa zambesc, am gonit mii de kilometrii o singura lacrima. Sa nu cada, sa nu stiu ca exista, sa rad de ea.

Am incercat, din nou, sa fiu cea de acum un an. 

Am fugit pana-n infinit ca sa uit de tine. 

Si am gresit, am lasat aparentele sa distruga putinul ce mai era…

 

   Timpul a trecut, dar inca mai astept amprenta lui… amprenta uitarii.

   O fi vre-un viciu, o obsesie, un capriciu. Eu ii spun iubire.

   I quit.

  

 

 

 

 

   Ploua.

   Dar nu ploua ca deobicei. Ploua atat de altfel, atat de urat si cerul e atat de cenusiu, incat nici tristetea nu-si gaseste locul in locul ei, defapt. Caci una din casele tristetii este, clar, ploaia. E mult, mult prea urat, prea nervos, prea frig si mult prea agitat.

   E o zi pierduta, caci aduce cu ea povara neputintei, aduce somnul Universului, aduce schimbari, multe si mari. Nu aduce viata laolalta, cum aduce soarele, iubire in aer, dans al fericirii, zbor al tineretii.

Nu aduce nici macar lacrimi, tristeti, melanconii, caci tristetea nu a fost niciodata urata. Tristetea a fost inspirata mereu din frumos si moare-n frumos, in iubire… Si cerul e prea urat ca sa fie trist.

   Ploaia de azi aduce doar monotonie, o mare mare plictiseala, stari de nerabdare, fara de cuget, gandiri.

   Ploaia de azi, personal, imi face rau, ma plictiseste, nu-mi gasesc o stare, astept, nu stiu ce. Nu aduce nici macar somn. Ciudat.

 

   Bate vantu’ ca-n Alaska.

   Vreau sa cant in ritmul ploii, dar nu-l gasesc. Unde-i?

 

   Dar viata este precum un curcubeu. Are nevoie atat de soare, cat si de ploaie.

 

   Ma incanta o piesa ce descrie atat exteriorul, cat si interiorul:

   Guns n’ Roses – November Rain

 

   "Bezna a prabusit zarile, numai vijeliile se framanta pe cer. Nu stiu cum pot sa stau intr-o noapte atat de intunecata fara tine…"