Extrovert Blog

 

 

 

 

   Ploua.

   Dar nu ploua ca deobicei. Ploua atat de altfel, atat de urat si cerul e atat de cenusiu, incat nici tristetea nu-si gaseste locul in locul ei, defapt. Caci una din casele tristetii este, clar, ploaia. E mult, mult prea urat, prea nervos, prea frig si mult prea agitat.

   E o zi pierduta, caci aduce cu ea povara neputintei, aduce somnul Universului, aduce schimbari, multe si mari. Nu aduce viata laolalta, cum aduce soarele, iubire in aer, dans al fericirii, zbor al tineretii.

Nu aduce nici macar lacrimi, tristeti, melanconii, caci tristetea nu a fost niciodata urata. Tristetea a fost inspirata mereu din frumos si moare-n frumos, in iubire… Si cerul e prea urat ca sa fie trist.

   Ploaia de azi aduce doar monotonie, o mare mare plictiseala, stari de nerabdare, fara de cuget, gandiri.

   Ploaia de azi, personal, imi face rau, ma plictiseste, nu-mi gasesc o stare, astept, nu stiu ce. Nu aduce nici macar somn. Ciudat.

 

   Bate vantu’ ca-n Alaska.

   Vreau sa cant in ritmul ploii, dar nu-l gasesc. Unde-i?

 

   Dar viata este precum un curcubeu. Are nevoie atat de soare, cat si de ploaie.

 

   Ma incanta o piesa ce descrie atat exteriorul, cat si interiorul:

   Guns n’ Roses – November Rain

 

   "Bezna a prabusit zarile, numai vijeliile se framanta pe cer. Nu stiu cum pot sa stau intr-o noapte atat de intunecata fara tine…"

   

 

   Totul e straniu, caci tot raul din jurul meu e acoperit si sters de un singur lucru frumos. Dar cel mai straniu e ca nimeni, nicio prietena, nicio colega, nici macar mama nu realizeaza ce sa intempla cu mine. De multe ori, nici macar eu.

   Ma uimesc )  

   De data asta chiar pot spune ca traiesc momentul si fiecare clipa. Dar, nu pot sa-l traiesc in totalitate pentru ca ma astept, in fiecare clipa, ca visul sa i-a final.

   Si jur, oricat ar durea, nu o sa imi para rau.

   A meritat.

  

   Oricum, e ceva ce nu are sfarsit pentru mine si acel ceva. Are doar timpuri grele, pe care le depasim.

 

   Ceva neconventional. Ceva ce nu am inteles niciodata, o parte din mine care nu a murit si, cel mai probabil, va ramane vie pentru tot restul vietii. 

   Ceva ce-mi starneste un interes mult prea mare pentru a-l putea controla, pentru a putea decide eu daca gresesc sau nu.

   E un verb care nu s-a conjugat niciodata la plural. Pana azi.

   E ceva atat de neinteles, atat de straniu si atat de suspicios, incat nu are denumire, nu are timp sau loc sau viata. Are doar iubire.

   E un fel de trecut ce reflecta viitorul, un fel de trecut ce starneste sentimente ‘retro’ si zambete si lacrimi.

   E ceva pur, patat de sincera minciuna. E o premonitie a iubirii din trecut si viitor, unde reciprocitatea nu se remarca, unde nu exista egalitate sau limite sau ceva real.

E un loc sau o parte pe care am iubit-o de la inceput, o iubire moarta ce reinvie in fiecare clipa, o iubire care m-a crescut si m-a iubit ca la inceputul sfarsitului si trecerea inceputului. E ceva ce ramane mereu la acelasi stadiu care evolueaza in fiecare zi. E cea mai intensa, cea mai profunda aventura spre oceanul viselor, unde-mi innec uratul si traiesc frumosul. Traiesc iubirea.

   E viata mea, care se uneste mai presus de iubire cu acel ceva care nu poate fi descris in cuvinte. Cu acela neinteles, acela de nerostit, acela care poate fi doar simtit.

   E numarul doi, numarul care doreste fericirea ‘ceva-ului’, care uita de propria existenta, care traieste cu adevarat o viata.

   Sta in timp si iubeste mereu. Nu simte durere, caci e inexistenta, prea putina in comparatie cu a doua viata in care a crescut si s-au adorat.

   Doua vieti ireale care se iubesc, doua vieti care au crescut cu un gram al iubirii neconditionate. Doua vieti pierdute ce nu isi gasesc cuvinte, loc si timp.

   Pulsul inimii neinfricate.

   Marea mea dragoste catre iubire, catre totul pe care il traiesc.

 

   Sa nu te regasesti.

 

  

  

   

   Principala cauza a nebuniei: singuratea.

   Tot timpu’ m-am intrebat cum o sa fie, oare, in viitor. De cand ma stiu, m-am intrebat ce se va alege din mine, cum voi fii peste vreo 10 ani.

Nu stiu nici azi, desi ma-ntreb mereu, insa stiu un esential din viitor.

   Stiu cum voi muri.

In caz ca nu voi muri de vreo boala sau accident, voi muri de nebunie. Stiu 100% ca daca o sa am timp, o sa mor innebunind.

   E atat de placuta nebunia de la inceput. Pot sa spun ca mi-am facut "cariera in nebunie" si pot sa spun cu mana pe inima ca "debutul" a fost cel mai frumos. Vorbesc despre perioada in care am inceput sa gandesc diferit fata de ceilalti, in sensul pozitiv, cat si cel negativ. Atunci cand toti sustineau ca floarea e rosie, pe cand eu o vedeam portocalie si nu-mi era rusine sa-mi sustin punctul de vedere. Acum nu pot spune ca ma mai bucur de nebunie, caci pe cand toti sustin ca floarea e rosie, eu o vad galbena (departe de a fi rosie) si nu imi mai sustin punctul de vedere cu aceasi tarie de la inceput.

   Recunosc, sunt putin complexata de nebunia mea. Insa daca as putea sa aleg intre a fi un om normal, cu idei si principii cat se poate de normale, sau a fi eu, as alege fara "dar si poate" sa raman eu. Cu siguranta, ar fi mai usor sa fiu ca ceilalti, sa nu mai gandesc peste masura, sa accept realitatea si sa traiesc cu picioarele pe Pamant, insa prefer calea mea, caci satisfactia e enorma. Foarte rara, dar enorma.

   Si accept sa fac pe proasta in fiecare zi, sa intreb ceea ce mi-e tatuat in minte, sa ma intereseze lucruri pe care le stiu cel mai bine, sa par proasta, caci intr-un oras atat de mic, prea mic, nu-mi permit sa fiu "eu", nu-mi permit sa ma exprim…

Si in "trucu’ meu", am satisfactia de a vedea lumea de sus. Am ocazia sa cunosc o persoana mai profund decat in mod normal, mult mai repede si cu mare usurinta.

   In concluzie, sunt trista in permanenta, deoarece viata mea se bazeaza si pe studiul fiintelor umane, care dezamagesc si pateaza eticheta rasei omenesti.

   Intre rele si bune, iubesc viata. Desi intr-un fel mi-as dori sa imi schimb stilul de viata, imi iubesc si stilul de viata.

 

   Astept in permanenta viitorul. Uit sa mai traiesc. Trist…

 

Green Day – Boulevard of Broken Dreams
Vezi mai multe video din Muzica

 

 

 

   Eu cred ca vine sfarsitul lumii.

   Probabil ca o sa considerati ca am innebunit de tot. Sincer, e ultimul lucru de care-mi mai pasa.

   Tot timpu’ m-am intrebat, desi stiu ca nu am voie, de ce D-zeu permite si a permis sa invinga raul de atatea ori? De ce, daca El e cel mai puternic, a lasat sa se intample atatea rele? Nu compenseaza nimic, nicicum, raul care invinge, caci dupa moarte nu mai avem nevoie de nimic. Atunci, ce se intampla cand platim cu viata? Unde e D-zeu in acele momente?

   Cred ca am ajuns imi momentul in care inteleg de ce un bun crestin a devenit un ateu.

   Ieri, a fost cat pe ce sa imi pierd o buna prietena. Nu am sa intru in detalii caci nu sunt in masura sa o fac, dar vreau sa precizez ca prietena mea a fost la un pas de moarte. Din fericire, a putut fi salvata.

   Desi trece prin varsta critica, care e ispitita la tot pasu’, nu inteleg de ce un copil (caci la 15 ani e/ar trebui sa fie copil) trebuie sa sufere de la o varsta atat de frageda? De ce, in zilele noastre copilaria se defineste prin cei 7 ani de acasa, ci nu prin cei 10-15, cum era odata…

   Am sa obiectez categoric daca cineva o sa ma contrazica atunci cand am sa afirm ca la 15 ani pot aparea probleme majore.

   Ieri a fost trist, m-am regasit in prietena mea. Nu, nu am incercat sa mor, doar ca mi-a amintit foarte intens de un episod neplacut din viata mea. Trecut, dar de neuitat.

   In rest, trist, caci am mai primit o palma de unde nu ma asteptam.

 

   Trist, ca’ sunt atat de singura.

   

 

   No, de ieri ma doare-n p**a de tot. Si vad ca functioneaza.

 

   Toate articolele cu titlul NECENZURAT au fost nepublicate deoarece… asa am simtit. E momentul perfect sa public o parte din ele, caci si-au pierdut din valoare.

 

   "Exista ceva mai puternic decat toate armatele lumii, iar aceasta este o idee careia i-a sosit vremea." (Victor Hugo).

 

 

Vama- 17 ani
Asculta mai multe audio Muzica

 

 

 

   Trecand cu gandul peste tot ce doare, am revazut un fost prieten. O parte din trecut, o parte ce a ramas o amintire, o parte ce m-a schimbat. Spre surprinderea mea, revederea a fost una cat se poate de normala, chiar prea normala; la fel si sentimentele mele, care pentru prima oara, la vederea ‘lui’, nu au tresarit, cum faceau dintotdeauna. Partea frumoasa e ca ne iubim ca doi prieteni (si aici tin sa precizez ca nu aberez deloc), acum radem de trecut impreuna, suntem doar doi prieteni ce-si amintesc cu drag de o amintire draguta.

   Mi-a facut bine aceasta revedere, caci acum sunt sigura de sentimentele mele. Stiu exact unde-mi arde inima, stiu pentru ce si pentru cine. Stiu pentru ce sau cine ma aprind intr-un mod ciudat de bizar. Cu siguranta, desi mi-as dori sa ma insel, pentru ceva ce nu isi are nici cel mai mic sens, pentru ceva ce nu merita. Insa nu imi pare rau, caci stiu ca timpul va vorbi in locul meu, va ajunge acolo unde eu nu am avut curaj sa tintesc, va arata in locul meu tot ce simt astazi si tot ce as dori sa spun.

    Ca am facut tot ce am putut si tot ce mi-am permis, sunt sigura. Ca nu am ce sa regret, ca stiu ca nu am gresit, ca stiu ca am fost cinstita. Asta ma ridica, plus gandul ce duce la viitor, speranta de luna viitoare poate, acelasi timp ce-si lasa amprenta in tot locul; acelasi timp mult asteptat.

   Astept, inca, datoria ce trebuie facuta. Astept si peste 10 ani sa o aud. Azi poate schimba multe, maine nu stiu.

 

   Ma simt cu un strop mai bine. Ma resemnez.

 

   Cica am luat tot ce aveam. Ce aveam?

   Dintr-un colt, imi privesc colegii cei dragi si vad in fiecare privire cate-un sentiment. De dor, de nebunie, de tristete, de acel ceva care aminteste si rascoleste trecutul. Vad in fiecare om o parte inchisa, intunecata…

   Totul e, astazi, atat de gol.

   Sunt doar o umbra in jurul lor, ei nu ma vad, nu ma observa. Ii privesc in tacere si observ diferente enorme intre calitatea vietilor. Ma intreb de ce, dar am o parte din raspuns in intrebarea "In viata ta, ai facut ceva ca sa iti fie mai bine?". Desi toate sunt triste azi, sunt teoretic constienta ca sunt de fapt eu de vina sau mintea mea, care ingreuneaza totul. Chiar si privelistea exteriorului.

   Oriunde merg, zaresc acelasi cer umbrit de acelasi nor, pe care il urasc atat de tare. Acelasi aer atat de toxic.

   Ma regasesc in colega ce-mi e prietena; zambeste si rade cum o faceam impreuna odata. Ma roaga mereu sa nu-i uit sufletul, ma inspira, o iubesc. Ma-ntreaba ce scriu, ma vede, ma simte un sfert, face scoala sa radieze, picteaza-n mov, ma face si-mi spune sa pot.

   E doar o zi de marti, o dimineata singura, goala. Sunt aici, in vechea scoala, cautandu-ma in fiecare centimetru din clasa, Pamant.

Ma caut mereu, sa ma gasesc aici, unde nu am fost niciodata.

 

   Nu sunt. Ma astept. Te astept.

   P.S. 10:18 am